Simbolul Craiovei Fotbalistice

 

Despre Ion Oblemenco s-a scris ş3 se vor scrie tomuri întregi. Ceea ce însă iese în evidenţă este faptul că niciodată, nimeni, nu v-a putea să spună ceva rău despre cel care a fost simbolul “Campioanei unei mari iubiri”. Este cel care alături de Deselnicu, Manta, Oprea, Boc, Bădin, Niculescu, Velea, Strîmbeanu, Ivan, Ţarălungă, Bălan, Niţă, Marcu, Balaci, Berneanu, Pană, Bălan, Ştefănescu, Stăncescu, Kiss, Chivu, Negrilă şi Constantinescu, a adus primul titlul de campioană naţională echipei din Bănie.

Toţi cei care l-au cunoscut l-au caracterizat ca pe un om extrem de generos şi iubitor. Era un tip de o modestie extraordinară. Nu s-a considerat niciodată o vedetă şi şi-a cîştigat respectul prin modul în care îi trata pe cei din jurul său. A fost un OM şi un FOTBALIST care s-a respectat şi care a jucat pe ambele tărîmuri numai cu legile FAIR-PLAY – ului. INEDIT În toamna lui 1972, pe cînd se afla internat în Spitalul Nr.1 din Craiova, zilnic în instituţia medicală era un adevărat pelerinaj. De la vînzătorul de pîine, sau de ziare, pînă la frizerul de cartier sau şoferul de autobuz, toată lumea discuta despre starea lui Ion Oblemenco. Pe 28 şi 29 octombrie, după a doua operaţie se lansase chiar zvonul că Ion Oblemenco nu mai trăia. Atunci oamenii din toate colţurile Craiovei au venit spre spital formînd o coloană de cîţiva mii de oameni.

Unii aveau şi tablouri cu “Tunarul” alb-albaştrilor. O bătrînică la vederea coloanei şi a tablourilor cu Oblemenco i-a întrebat pe oameni: “Ce e maică, îl schimbară pe Ceauşescu ?” Acest episod nu face decît să demonstreze că generaţia căpitanului Ion Oblemenco a creat o stare de spirit care avea să facă din Universitatea Craiova cea mai frumoasă şi iubită echipă din ţară.

Momente de cumpănă

La nici 21 de ani a vrut să renunţe la fotbal În vara anului 1966 a plecat de la Rapid convins că a terminat-o definitiv cu fotbalul. Avea să se întîlnească în Craiova cu Silviu Stănescu, care de a doua zi la (l-a) dus la Ştiinţa, echipă aflată deja în divizia A, şi a rămas pînă în vara lui 1977. În chiar primul sezon la Craiova, 1966 – 1967, a cucerit primul titlu de golgeter, cu 17 reuşite. În toamna lui 1972, a fost la un pas de moarte.

Între 24 şi 28 octombrie 1972, Ion Oblemenco a suferit două operaţii în urma ulcerului duodenal de care suferea. A fost cîteva zile între viaţă şi moarte. A fost operat de doctorul Petre Toniţa, fiul marelui pictor român.

La momentul intervenţilor chirurgicale a declarat că dacă Oblemenco scapă, nu va mai putea juca. I-au prezis că, avînd o viaţă cumpătată, va trăi 80 de ani şi bineînţeles fără a mai reveni vreodată pe terenul de joc. Revenirea “Tunarului” la mai puţin de 5 luni, de la intervenţiile chirurgicale, mai precis pe 11 martie 1973, Ion Oblemenco a revenit în teren, chiar din prima etapă a returului de campionat. Şi ce meci: 6 – 4 cu Rapidul, la Bucureşti, pe stadionul Republicii. Nelu Oblemenco a marcat 3 dintre cele 6 goluri ale oltenilor. La 3 luni distanţă, pe 3 iunie, a mai făcut un meci magistral, tot în Bucureşti. Pe stadionul 23 August, Universitatea avea să învingă cu 6 – 2, formaţia Steaua Bucureşti. Oblemenco a marcat 2 goluri.

 

REGRETELE LUI OBLEMENCO

“Interzis” la naţională

Deşi n-a declarat-o niciodată, Nelu Oblemenco a suferit enorm că nu a evoluat în nici un meci oficial în naţionala de seniori a României. A fost de 4 ori golgeter al României, dar n-a evoluat decît pentru selecţionatele tricolore de juniori şi tineret.

Partenerul ideal ? “Bineînţeles, Dobrin !” “Alături de el aş fi marcat de 3 ori mai multe goluri în fiecare campionat... Ce face Dobrin ăsta pentru coechipieri e nemaipomenit… Şi cînd mă gîndesc că a fost vorba să vină Dobrin la Craiova ! Luăm 10 ani la rînd campionatul cu el !” (declaraţii preluate din volumul “Oblemenco şi Campioana unei mari iubiri”, carte apărută în 1975, sub semnătura lui Marius Popescu).